Când jucătorii pătrund în lumile virtuale ale jocurilor video, sunt întâmpinați de medii arhitecturale complexe, care au un rol mult mai important decât cel de fundal decorativ. Designul clădirilor, al străzilor și al orașelor întregi are potențialul de a modela comportamentul jucătorilor, de a ghida emoțiile și chiar de a susține narațiunea.
Gabriele Aroni, lector în Game Art la School of Digital Arts din cadrul Manchester Metropolitan University, este interesat de felul în care arhitectura este utilizată în jocurile video pentru a transmite sens și atmosferă. Potrivit acestuia, lumea virtuală a jocurilor este adesea construită pe principii reale de arhitectură, pentru a oferi jucătorilor un cadru recognoscibil.
Chiar dacă regulile jocurilor sunt complet separate de legile fizicii din realitate, înțelegerea intuitivă a acestor lumi depinde de reperele arhitecturale familiare. De exemplu, dacă un jucător vede o ușă într-un joc, va presupune că aceasta poate fi deschisă și că duce undeva — o presupunere care derivă din experiența din lumea reală.
Diversitatea arhitecturii în jocuri video
Aroni observă că arhitectura din jocuri variază semnificativ, de la reconstituiri istorice fidele, precum orașele din Assassin’s Creed, la interpretări fantastice precum China mitologică din Black Myth: Wukong sau peisajele futuriste din Cyberpunk 2077.
Formele cu adevărat vizionare, însă, sunt mai rare. Ele implică modificări radicale de scară, formă sau materialitate, care se îndepărtează de convențiile arhitecturii reale și de legile fizicii. Astfel de abordări apar mai ales în jocurile experimentale independente, precum Manifold Garden sau NaissanceE.
Arhitectură funcțională, chiar și în spații digitale
În ciuda libertății creative, arhitectura digitală trebuie să funcționeze, afirmă Aroni. Deși nu există coduri de construcție, există limite de resurse digitale — cum ar fi poligoane, texturi sau capacitatea de procesare. De asemenea, spațiile trebuie proiectate conform regulilor de gameplay.
Un exemplu oferit este Assassin’s Creed II, unde jucătorul explorează o versiune fidelă a Florenței secolului al XV-lea. Aceasta este scalată în mod intenționat pentru a oferi un gameplay fluid, fără a compromite senzația de autenticitate. „Traversarea unui oraș în 30 de minute este eternă în termenii unui joc video,” remarcă Aroni.
Arhitectura ca instrument de narațiune
O parte esențială a arhitecturii în jocuri este environmental storytelling — o formă de povestire în care spațiul în sine transmite informații despre poveste și atmosferă. În Deus Ex: Mankind Divided, clădirile masive ale corporațiilor reprezintă simbolic dominația și controlul acestora.
În jocul Manifold Garden, proiectat de William Chyr, arhitectura devine principalul mod de comunicare. Aroni explică faptul că spațiul se repetă infinit și gravitația este relativă — iar orientarea jucătorului este ghidată subtil prin ferestre plasate strategic și alte elemente inspirate din lucrările lui M.C. Escher, Frank Lloyd Wright și Tadao Ando.
Subtilitate în designul orientativ
Un design de succes, subliniază Aroni, nu trebuie să fie intruziv. În Mirror’s Edge, culorile primare sunt folosite inteligent pentru a marca trasee și obiecte interactive — cum ar fi țevi sau uși roșii — integrate natural într-un mediu urban steril.
În contrast, jocuri precum Resident Evil 4 Remake sau Final Fantasy 7 Rebirth au fost criticate de comunitate pentru utilizarea unor sploturi de vopsea galbenă pe obiectele necesare progresului, considerate un indiciu prea evident.
Concluzie: un rol esențial în evoluția designului de joc
Aroni conchide că arhitectura în jocuri trebuie să echilibreze funcționalitatea cu imersiunea vizuală. Este un exercițiu de finețe: mediile trebuie să ajute jucătorul, dar fără a strica atmosfera sau realismul lumii create.
Pe măsură ce jocurile continuă să evolueze, rolul arhitecturii va rămâne crucial în modul în care spațiile digitale sunt concepute pentru a provoca, a implica și a inspira jucătorii.
